Privind partea buna a lucrurilor
“One day, in retrospect, the years of struggle will strike you as the most beautiful.”
A trecut un an (si o zi) de la pozele de mai jos. Singura diferența între 16 martie 2020 și 17 martie 2021 este că mezinul chiar este (cel puțin pentru moment) la școală în format fizic. Ceilalți doi sunt în continuare țintuiți de scaunele din camerele lor.
Nu mi-am dorit niciodată să fac homeschooling/școală online, nu sunt făcută pentru așa ceva. Cred cu tărie că rolul nostru ca părinți nu este (și) acela de a le preda română, chimie, matematică sau biologie. Ah, putem veni cu informații suplimentare, le putem oferi moduri/suporturi diferite de cele convenționale de a învăța lucruri noi și mă gândesc aici cât de frumos se pot învăța geografia, istoria, biologia călătorind, de exemplu (ceea ce nu prea mai putem face în contextul actual), dar nu cred că putem prelua și rolul de dascăl. Eu cel puțin nu am în mine acest setup de pedagog și recunosc spășită, nici răbdarea. Cu asta m-am luptat cel mai mult în ultimul an și încă mă mai lupt (a se citi „la asta am lucrat cel mai mult eu cu mine în ultimul an și încă mai am mult de lucru”!)
Pe de altă parte, statul acesta acasă și școala aceasta online mi-au oferit o ocazie incredibilă mie, ca părinte. În primul rând am văzut exact cum fac școală copiii mei ceea ce mi s-a părut și încă mi se pare fascinant, deși de multe ori este și frustrant (despre asta vom mai povesti).
Am avut ocazia de a vedea ce nu merge, cine ce (nu) face, să fiu aproape de ei, iar alături de Radu să îi călăuzim acolo și atunci când au nevoie și să o facem în cunoștință de cauză.
Însă cel mai mult și cel mai mult m-am bucurat că am avut posibilitatea de a fi lângă ei în mod activ si (aproape) permanent, într-o perioadă critică din viețile lor. Dacă Rebecca era în clasa a opta, în pragul admiterii la liceu, cu o presiune uriașă pe umerii săi (care tot creștea, oricâte eforturi am fi depus noi de a o contrabalansa), David abia pășea în preadolescență și în toată vâltoarea cu care aceasta vine la pachet. Așadar, am avut oportunitatea de a-i vedea, de a-i asculta și aici nu mă refer la un contact vizual sau o conversație. Ci la faptul că am avut răgazul de a fi acolo pentru a-i vedea în profunzime, cu trăiri, emoții, supărări, bucurii, frustrări, cu toate vulnerabilitățile și momentele lor de slăbiciune.
Ei au avut ocazia de a și le procesa, de a și le valida și accepta și cu toate minusurile pe care statul prelungit acasă le-a adus în viețile noastre, cred că acesta este un mare, mare plus. Oricât de atenți am fi fost și înainte de pandemie și carantină la aceste „mici” detalii, nu aveam cum să descoperim tot acest univers, nu așa cum am făcut-o stand acasă cu copiii 24/24.
Eu clar nu aș fi avut această șansă, nu la acest nivel de intensitate, dacă zilele noastre s-ar fi desfășurat în același ritm ca înainte de pandemie. Iar pentru oportunitatea asta sunt recunoscătoare.
(to be continued)