Despre self-care. O incursiune geografico-emoțională
Acum șase patru două (între timp s-au făcut aproape opt șase patru) săptămâni mă apucăm să scriu această lungă postare. După două paragrafe m-am oprit. Superstițioasă din fire (note to me, myself, and I: să povestesc cândva și despre asta, că nu e vorba despre superstiții, ci despre mecanisme de coping în relație cu anxietatea), am zis că voi scrie după ce ajung înapoi acasă.
De șase zile sunt la Criț. Singură.
Cum am ajuns aici și de ce, este o poveste lungă care începe acum mulți (am uitat să fiu sinceră câți) ani, când am plecat pentru prima dată singură de acasă, într-o excursie ce făcea parte dintr-o campanie Hochland.
Am dormit atunci o seară în Sighișoara, la Binder Bubi, îmi amintesc și acum că am avut o camera atât de mare încât puteai să joci fotbal în ea, iar eu mă simțeam cumplit de mică și de pierdută în tot acel spațiu. A doua zi am mers în vizită la fabrică și apoi ne-am întors înapoi spre casă. Nimic special, sunt oameni care fac naveta asta cinci zile pe săptămâna. În total vreo 36 de ore plecată de acasă, însă era prima dată când făceam asta și lăsăm toți copiii în grija lui Radu.
Atunci plecarea mea s-a soldat cu un atac de panică în toaleta fabricii. Îmi amintesc cum stăteam cu mâinile încleștate pe marginea chiuvetei, mă priveam în oglindă, auzeam vag, înfundat, prin fereastra deschisă, vocile vesele ale colegilor mei de călătorie. Eu eram și nu eram acolo. Ceva în mine urla că eu de fapt trebuie să fiu acasă lângă copii, doar că efectiv nu mă puteam mișca de pe loc. Eram înghețată, privind un chip care era al meu, dar pe care nu îl recunoșteam și mintea se zbătea să găsească o soluție prin care eu să mă teleportez efectiv înapoi acasă. Evident că nu exista soluție, doar eram la vreo 300 de kilometri distanță. Multe respirații dificile mai târziu am reușit să mă calmez și m-am jurat că nu mai plec niciodată de lângă copii.
Am mai plecat, însă. Au mai fost câteva plecări, o aventură de neuitat, tot ca blogger, la Cluj și Marișel, după care am plecat cu Radu de câteva ori singuri. A devenit un pic mai ușor și am început să gust senzația plăcută pe care mi-o dădea ideea de a mă concentra doar pe mine și bunăstarea mea.
Ulterior am înțeles că e vorba de o formă de atenție față de mine însămi, de o prioritizare a nevoilor și a dorințelor mele, atât de lăsate în voia sorții în ultimii ani.
Un contur perfect, de vis, a căpătat acest proces atunci când am decis să merg împreună cu două prietene la Florența. Au fost patru zile intense, pline de frumusețe, mi-am epuizat ochii și inima cu câtă artă am putut cuprinde în acel foarte puțin timp petrecut acolo și mi-am îmbătat sufletul, la propriu și la figurat.
Nu mai fusesem plecată doar eu cu o prietenă din 1999. Am venit încărcată cu fericire, cu inspirație și refăcută sufletește și chiar și acum, la doi ani de la acele zile, încă reușesc să mă reîncarc cu starea aceea de bine și de încântare privind fotografiile de acolo.
După această escapadă, mi s-a conturat și mai clar cât de importante sunt aceste “evadări” pentru sănătatea mea mentală, cât de bine îmi pot produce și ce efecte benefice și de lungă durată au.
Ok. Plecasem doar eu cu Radu, doar eu cu prietenele, doar eu cu colegii bloggeri, însă nu plecasem niciodată singură, așa că următorul pas a fost să îmi trec, cel puțin în gând, pe lista o plecare singură.
Ocazia a apărut anul următor, când băieții au plecat într-o tabăra în Anglia, iar eu am fost doar însoțitor pe perioada drumului cu avionul.
Am petrecut singură, nu o zi, nu patru zile, ci o săptămâna întreagă. Momentul cel mai greu a fost după ce băieții au fost preluați de organizatorii taberei, iar eu am rămas singură în terminalul de la Heathrow. Știți imaginile din filme cu una rămasă singură în aeroport, nemișcată, privind în punct fix, pe lângă care trec impasibil sute de oameni? Aia am fost eu preț de vreo zece minute.
După care m-am repliat și m-am bucurat de absolut fiecare secundă. Fiecare secundă. Am (re)descoperit cât de bine e să fiu eu cu mine, să nu depind de programul nimănui, de poftele, dorințele, ideile, cheful nimănui. M-am trezit când am vrut eu (culmea, am fost chiar mai matinală decât m-aș fi așteptat să fiu), m-am plimbat complet aleator, fără să am o țintă anume (am avut și vizite cu intrări programate pe la muzee, însă în rest am fost fără orar impus).
Am făcut mult peste 20000 de pași în fiecare zi, am probat vreo cinci perechi de Christian Louboutin, am stat la poveșți cu asistenta de acolo, fiindcă am descoperit că suntem românce amandoua, am stat jumătate de ora privind crabii lui van Gogh la National Gallery, am discutat în spaniolă cu o turistă din Madrid despre faptul că femeile au fost stigmatizate în artă, fiind folosite doar ca muze.
Dacă am avut chef să mă opresc din plimbare, să beau o bere într-un pub, am făcut-o. Am savurat fiecare masă, fără să mă întreb oare ce cred oamenii din jur de faptul că sunt singură la masă.
Am fost și am văzut-o din rândul 5, pe Emilia Clarke în Pescărușul de Cehov. Am mâncat bubble waffle cu lapte condensat de la un chinez care nu știa nicio boabă de engleză, mi-am făcut medalion cu chipurile copiilor la Astley Clarke și era să îmi pierd telefonul la War Rooms. Am leșinat de cald, fiindcă am avut în fiecare zi peste 34 de grade. Nu am văzut niciun nor pe cerul Londrei în cele șapte zile pe care le-am petrecut acolo. Am vizitat Brixton și am luat la pas Portobello. Nu am ajuns de două ori în același loc și am preferat să merg cât mai mult pe jos. Am consumat totuși vreo 35 de lire în total pe Oyster.
Am avut un nod în gât în una din zile când m-a sunat consilieră psihologică din tabăra să îmi spună că David avusese în ziua respectivă un moment în care s-a panicat și a zis că vrea să plece acasă și să mă duc să îl iau, însă cu calm și înțelegere am reușit să aflăm și care erau cauzele acelui moment și să îl ajutăm să treacă peste ele.
Mi-a părut un pic rău că nu sunt la Summer Well, în seară în care au cântat băieții de la Șuie Paparude și l-am văzut pe Radu pe FaceTime distrându-se cu Rebecca și cu prietenii noștri la festival. Însă în rest, nu am simțit nicio clipă dorința de a fi în altă parte sau de a mai avea pe cineva lângă mine în toată experiență de acolo. Am simțit că este despre mine și doar despre mine în toată această ecuație și m-am concentrat pe a trăi momentul.
Și a fost nemaipomenit. Energia de acolo este în continuare cu mine, un an mai târziu și ceea ce am reconectat în mine și cu mine va există în interiorul meu mult timp de acum înainte. Efectele nu sunt doar pe moment, le resimt și acum cu aceeași intensitate. A fost o oportunitate pentru mine uriașă să mă redescopăr, să îmi dau voie să simt, să fac lucrurile fix cum mă ducea pe mine capul atunci, să zburd.
Atenție, nimic din toate astea nu înseamnă că atunci când nu sunt singură nu îmi pot exprima voința, sau că fac lucruri pe care nu doresc să le fac. Că nu despre asta este vorba aici. Aici este vorba despre simplul fapt că timp de o săptămâna am fost eu pe locul întâi pentru mine. Și pe doi și pe trei :). Și asta a fost o senzație relativ nouă și foarte binevenită, după 18 ani de crescut copii, la care s-au mai adăugat și cei doi ani de pandemie și de stat acasă. A fost o gură de aer de ale cărei efecte mă bucur și azi.
Anul asta am dus lucrurile un pic mai departe, deși geografic am fost mult mai aproape.
În primăvară, prietena mea Sana a pus o postare pe facebook, în care anunța cu oarecare timiditate că are la închiriat o căsuța, în regim de airbnb, în Criț. Am văzut pozele și nu am stat mult pe gânduri și am făcut rezervare, în ideea de a mă duce singură, timp de două săptămâni (!) pentru a scrie.
Între timp am dat la o anumită facultate, la care am și intrat, am lansat site, studio, am început să avem și evenimente la studio și să facem rezervări pentru alte evenimente și gândul de a merge și de a pleca și a-l lăsa pe Radu cu casă, copii, câini, studio, nu prea mai era deloc generator de energii pozitive. Cu toate astea, am decis amândoi să nu renunț, să plec, să vină și el pentru două zile cu copiii și câinii și de acolo mai departe să fie văzând și făcând. Oricum deja plătisem tot, nu mai aveam cum să dăm înapoi.
Iar casa, nu știu cum să zic, mă chema la ea.
Și bine am făcut că m-am dus. Că m-am îndrăgostit eu de casă și de locuri asta a fost, cred, absolut normal. Însă s-au îndrăgostit copiii. Nu i-am mai văzut de mult atât de încântați de cele două zile petrecute acolo și atât de relaxați.
Însă cele două zile au trecut repede, ei au plecat înapoi la Bucureșți, iar eu m-am trezit duminică seară complet singură, într-un sat relativ retras de lume, cu teancuri de cărți și caiete. Și fără British Museum și National Gallery și zumzet de oraș vibrând. Liniștea acolo era spartă doar de tânguială unui măgăruș și de un cocoș foarte vocal. În rest, tăcere.
Am rămas eu cu mine și nu a fost deloc ușor. Au fost multele ore în care am lucrat și m-a surprins plăcut eficiența care zăcea în mine. Au trecut prin fața ochilor mei sute de pagini de literatură științifică, iar degetele mele au scris undeva cam pe la 100 de pagini, cu TNR 12 la un rând spațiere.
Mi-am organizat timpul în așa fel încât să fac loc și pentru mișcare și pentru lectură, și meditații și pentru mese și restul lucrurilor pe care mi le pusesem pe o listuta înainte de a pleca spre Criț. A durat două zile minunea, nici măcar trei, cât zice “la carte”. Fiindcă era prima dată când eram doar eu cu mine, fără imixtiuni și distrageri din afară, iar undeva pe marți a ieșit iureș.
M-am reîntors la cea care se privea în oglindă toaletei din fabrică. Care s-a crezut mama egoistă, inconștiență, imperfectă, neindeajuns de bună, slabă, neinteresată de bunăstarea copiilor ei. De la această “reîntâlnire” au început alte procese pe care mi le-am intentat. Însă de dată asta am avut curiozitatea și răbdarea să sap mai adânc (oricum nu aveam altceva cu ce să îmi ocup timpul acolo :)) să văd de unde vin aceste convingeri și cum pot lucra cu ele. Până în acest punct știam că e nevoie de self-care, că “trebuie” să te pui pe primul loc, știam pe de rost litania despre ce trebuie să faci în caz de urgență în avion, că mai întâi îți pui ție masca de oxigen și abia apoi celorlalți, însă eram foarte convingătoare în a propovădui asta și mai puțin în a o aplica efectiv pe mine însămi.
O mai vedeam în jurul meu la alte mame, care își puneau foarte clar limitele și verbalizau când aveau nevoie de spațiu pentru ele și primul automatism era să le judec. Doar asta auzisem o viață întreagă și văzusem în jurul meu.
Abia când rațiunea făcea loc emoției inițiale, înțelegeam nevoia reală și eram în stare să apreciez gestul lor de a pune limite și de a spune “am nevoie de timp cu mine”. Și înțelegeam că judecata mea venea strict din propria mea incapacitate de a aplica și eu la rândul meu limite acolo când e cazul.
Cred că aș putea scrie un roman pe acest subiect și poate ar fi unul de succes.
On a funny note, chiar scriu la o carte, mâine poimâine se fac trei ani de când m-am apucat de ea, excursia la Londra trebuia să fie de documentare – ceea ce a și fost în parte, iar cele două săptămâni la Criț i-ar fi fost și ele dedicate (realitatea din teren a fost că am scris la orice altceva, nu la carte).
Nu disper. Când îi va veni vremea și mie îmi vor (re)veni cuvintele, o voi termină.
Revenind la Criț, după ce am supraviețuit emoțional serii de marți totul a fost mai lin. Am hălăduit pe dealuri și vai, m-am plimbat de una singură pe Via Transilvanica (distanțe decente, că eram totuși singură), m-am salutat cu ciobani, văcuțe și câini.
Mi-am continuat la foc continuu treaba pentru care mă dusesem acolo, iar vineri seară, în timp ce stăteam întinsă pe pământul din curte și priveam milioanele de stele ale căror doruri le duc mereu la Bucureșți, am simțit că a venit momentul să mă reîntorc acasă.
Așa că am strâns, împachetat și am plecat dis de dimineață, când ceața nu se ridicase încă de pe șosea, înapoi spre casă. Am venit cu viteză de croazieră, ascultând și fredonând muzică mea preferată, cu un ușor regret, absolut normal când te desprinzi de orice loc care ți-a intrat direct la inima din prima clipă. Încă mai am din liniștea de acolo în mine. Am înțeles că fiecare experiență de acest gen schimbă ceva la nivel “celular” în mine și mă face un om mai bun, o mamă mai bună, mai plină de resurse.
Se tot vorbește despre self care-ul ăsta, de am avut niște rețineri majore în a scrie eu, la rândul meu, despre el. Însă self care-ul ăsta este într-un fel vital pentru existența noastră. Și putem să îl creăm, realmente, din nimic. Cinci minute noi cu noi, stând nemișcate, respirând. O carte sau un serial bun, de care vreți voi, turcesc, suedez, sudamerican. Dramă, comedie, SF, orice. O ieșire la plimbare de una singură. O baie fierbinte. O plecare de o zi, două sau cinci. Un retreat de o zi, de două sau mai multe. O prăjitură mișto. Să frămânți un aluat. O piesă de teatru. Un curs în care înveți ceva ce nu știai, și garantat, ai ce sa inveti, nu știi multe.
Ce mi s-a potrivit mie poate nu i se potrivește și altcuiva, ține de unicitatea fiecărui dintre noi. Singurul element esențial în ecuația asta a selfcare-ului, singurul care contează cu adevărat este să hrănească ceva în fiecare dintre noi. Food for the soul. Va las acum cu poze de la Criț. Mulțumesc, Sana, ai făcut rai acolo!
